Culoarea parului veveritei este brun – roscata sau negricioasa, pe partea inferioara – alba, coada este stufoasa. Lungimea capului si a trunchiului este de 19 – 28 cm., iar a cozii de 14 – 24 cm(St. Ivanescu – Padurea, vanatoarea si turismul, ed. Sport – Turism, 1983, pg.67). Naparleste de doua ori pe an, la blana de iarna se remarca parul lung de la varfurile urechilor. Longevitatea este de 8 – 10 ani. Greutatea variaza intre 230 si 480 g. Atinge maturitatea sexuala la varsta de un an, imperecherea poate avea loc in perioada ianuarie – iulie, durata gestatiei este de 38 de zile la sfarsitul careia rezulta 3 – 7 pui care sunt alaptati maxim 6 saptamani dupa care devin independenti. Femelele fata de 2 – 4 pe an.
Desi nu este un animal sociabil, dupa terminarea perioadei de reproducere masculii se aduna in grupuri mici. Se adaposteste in scorburi iar cand acestea lipsesc isi construieste cuiburi, de forma sferica, cu una sau doua intrari. Nu hiberneaza.
Se hraneste in principal cu semintele arborilor rasinosi pe care le extrage din conuri dar si cu alte seminte, ghinda si fructe de padure. Consuma, in cantitate redusa, si larve de furnici, insecte si oua de pasari. Isi face depozite de hrana.
Cei mai mari dusmani ai veveritei sunt jderii si pisicile salbatice(V. Cotta, M. Bodea – Vanatul Romaniei, ed. Agrosilvica, 1969, pg.69 – 70). Cu privire la primul ei dusman, jderul, in terenurile in care cele doua specii coexista, efectivele de veverite sunt considerate un barometru al celor de jderi, in sensul unui raport invers proportional intre cele doua specii(E. Colibaba, G.Damian – Cartea vanatorului, ed. Junimea, 1977, pg.90). La nevoie inoata(V. Cotta, M. Bodea – op.cit. pg.70) fara, credem noi, a lua o coaja de arbore, a se aseza in ea ca intr-o luntre si a-si intrebuinta coada ca vela si carma pentru a naviga drept unde are trebuinta, dupa cum este demonstrat ca este un animal de zi, matinal, astfel incat ne indoim ca vara, in noptile frumoase si luminoase cu luna plina se joaca toata noaptea in paduri, sarind din arbore in arbore, pe cand ziua stau ascunse, temandu-se de caldura soarelui, dupa cum se sustinea in urma cu peste un secol (Daniil G. Carussy – Calauza venatorului, 1899, pg.164) intr-un veritabil indreptar „de fantezie”.(G. Cheroiu – O istorie a literarturii cinegetice romane, ed. Cynegis, vol.I, 2003, pg.54 – 60).
In forma initiala a Legii 407/2006 veverita nu era inclusa printre speciile de interes vanatoresc. Ulterior, prin Legea 197/2007 pentru modificarea si completarea Legii vanatorii si a protectiei fondului cinegetic nr. 407/2006 (M. Of.472 din 13 iulie 2007), veverita ( Sciurus vulgaris) a fost inclusa la pozitia 9 in lista mamiferelor din anexa 2 ( fauna salbatica de interes vanatoresc la care vanarea este interzisa, precum si cuantumul despagubirilor in cazul unor fapte ilicite) cu o valoare de calcul a tarifului de gestionare de 20 de euro si o valoare de despagubire de 100 de euro.
Legea nr.103 a fondului cinegetic si a protectiei vanatului din 1996 includea veverita in anexa 1 ( fauna de interes vanatoresc la care vanarea este permisa, perioadele de vanare si cuantumul despagubirilor in cazul unor fapte ilicite) si putea fi vanata in perioada 15 septembrie – 31 martie.
Legea nr.26 privind economia vanatului si vanatoarea din 1976 inscria veverita ca specie de interes vanatoresc a carei vanare insa era interzisa tot anul .
Decretul nr.76 cu privire la economia vanatului si pescuitul in apele de munte din 1953 nu include veverita printre speciile de interes vanatoresc. in lucrarea de referinta “Vanatul Romaniei” ( 1969 ), redactata sub imperiul decretului 76/1953, autorii subliniaza ca recoltarea se face, ocazional, prin impuscare, desi nu este considerata vanat si nu i se fixeaza epoca de vanatoare. Paradoxal se arata ca in unele regiuni ale tarii blanurile erau colectate de Ministerul Industriei Usoare ceea ce ne face sa consideram ca recoltarea era relativ sistematica. Autorii opineaza pentru reglementarea situatiei juridice a speciei, pentru ocrotire in general si pentru o recoltare moderata in padurile cu densitate a populatiei mare, cel mai probabil pentru a se evita inmultirea excesiva (V. Cotta, M. Bodea – Op.cit., pg. 70).
Legea nr.231 pentru organizarea economiei vanatului de la 1947 si Legea pentru protectia vanatului si reglementarea vanatoarei de la 1921 nu includ veverita printre speciile de interes vanatoresc, fapt sustinut si de Gh.Nedici care nu mentioneaza veverita nici ca vanat si nici ca “rapitor paros”(Gh. Nedici – Ocrotirea vanatului mic, ed. Cartea Romaneasca, 1927,pg.51 – 57 ), insa, din nefericire, soarta veveritelor nu era dintre cele mai bune deoarece acelasi autor le prezinta ca aliment de momeala si de otravire pentru rapitoare marunte precum jderul mare, jderul mic, dihorul si nevastuica (Gh. Nedici – Ocrotirea vanatului util prin distrugerea dusmanilor lui. Vol.I. Distrugerea animalelor rapitoare prin otrava, Imprimeria statului, 1922, pg.52 – 53).
Legea asupra Politiei Vanatului de la 1891 include veveritele in tabelul indicand epocele in care vanatoarea este oprita sau permisa dupa diferitele specii de vanat, alaturi de ursi,lupi, mistreti, vulpi, pisici salbatice, nevastuici, dihori, jderi si vidre adica a animalelor ce puteau fi vanate tot timpul anului. Tabelul poate fi regasit astazi de catre bibliofili la finalul unora dintre primele volume de literatura cinegetica precum Calauza venatorului ( 1899 ) si Vanatoarea in Romania (1901) . Motivele ce au motivat legiuitorul credem ca sunt “explicate” de Daniil G. Carussy care la finalul celor doua pagini dedicate, in stilul caracteristic, acestei specii, concluzioneaza ca aceasta nu este de nici un folos iar vanarea ei nu serveste la nimic altceva decat la exterminarea ei ca distrugatoare a nucilor (Daniil G. Carussy – Op.cit., pg.165)
